Plâns de lacrimă
Dacă lacrima ar plânge,
alunecarea de dor şoptit
a îngerului plecat în căutarea
leacului nesomnului macului
s-ar transforma
în trestie
legănată de vântul
cel de hotar...
Şi ar lăcri-lăcrima
a neuitare şi a neturbare
dintru înserare,
întru nesperare.
Şanţ să facă pe obraz de lacrimă
lacrima pornită
ca flacără,
adulmecată în zori
de păstori
din adânc de viori
prăvălite în ruga cea somnoroasă
din chilia
sihastrului.
Bandaj pe suflet deschis
Ce să se facă ploaia
cu umbrela cea de venin
a vorbelor
azvârlite precum ciosvârtele
într-o preistorie a Nimicului?
Ce să aducă mama
Copilului
Înţărcat cu brumă
Din veşteda vară
Bizară?
Ce să ne spună
Învăţatul cel subţiat
de foamea înstăpânită
în creierul mic
despre vis şi despre
cai verzi
amăgiţi cu paie
însiropate în romane
cavalereşti?
Despre orice putem
discuta cu oricine,
dar nu cu oricine
putem vorbi despre ruine
şi despre rutine
întipărite pe retine,
reţine!
Despre asta vorbesc cu tine,
Străine.
Nu mă lăsa să plec
În pustiu.
Fă-mă să fiu viu!
Amăgire
Nu mai ştiu de când sunt eu
Proclamat de Dumnezeu
Om purtat de gând,
Sculptat de cuvânt
Într-o rădăcină
Miloasă, vecină
Cu îndurerarea,
Cu îndestularea
Şi cu-o mătrăgună
Care o să pună
Viforul să stea
După o perdea.
Fără umbră
Nu este curcubeu să aibă umbră
Şi tare rău le pare tuturor
Că nu se vede clar pus pe ogor
Covorul de culori cu ceaţa-i sumbră.
Domniţele ar vrea demult să ţeasă
Lumina drămuită prin penel
Şi să aştearnă vesele-n castel
Carpeta cea din umbră de mătasă.
Copiii s-ar juca pe uliţi strâmte
Cu suliţi boante, însă colorate,
Şi poate nu le-ar arunca pe toate
De dragul razelor ce dorm înfrânte.
Un el şi-o ea, uitând de efemer,
Ar face umbra curcubeului o roată
Şi s-ar încinge amândoi pe dată
Cu Rogvaiv-ul lunecat din cer.
Dar umbra nu-i, iar curcubeul pleacă
Fără să lase urme nicăieri
Şi nu mai ştii de-i mâine, azi sau ieri
Această zi ce redevine seacă...
Tablou cu dimineaţă dintr-o expoziţie nevernisată
Adulmecarea stării de albastru
În fumul dimineţilor plăpânde
Provoacă maiestatea unui castru
Uitat în văile de pisc flămânde.
Şi nu mai susură decât o toacă
A-ngrijorare pentru toţi cei vii,
Iar dangătul de clopot zarea seacă,
Purtând iertarea către veşnicii.
Iar dacă vrei să stai în contemplare,
Cunoscător de artă şi de soartă,
Te picură un strop de înflorare
Dinspre tabloul transformat în poartă.
Nu cerc şi nu pătrat de pus în ramă
Se iscă printr-un ochi ca de ciclop
Când spunem monologul dintr-o dramă,
Îngurgitând otrava mută strop cu strop.
E prea devreme pentru-o lume nouă
De povestit la ceai c-o grasă doamnă,
Şi-atunci ne scriem, înmuind în rouă,
Peniţa veche, un poem de toamnă...
Urmele curcubeului
Pătrund în carnea aspră, mofturoasă
A norilor care îşi spun suspinul,
Urmele blânde ce-şi trăiesc alinul
De curcubeu plecat de mult de-acasă.
Din stropii răsfiraţi peste tărie
Cu soare pus cu grijă la dospit,
Când s-a ivit şi când s-a înnoit
Mai nimeni n-a putut cândva să ştie,
Doar l-au văzut ca înţirat pe aţă
Când capetele toate s-au săltat,
Şi a păcat au suspinat când a plecat
În destrămarea viselor de altă viaţă.
Doar urmele cereşti de curcubeu
Neînţeles de nimeni vreodată
Rămân în ochi de oferit ca plată
În târgul cel făcut cu Dumnezeu
Ca să se facă Bunul c-a uitat
Că-n zile multe nu am fost cuminţi
Şi că ne-am cufundat în moi dorinţi,
Adăugând la lista cu păcate.
Dar urma poate o să scape turma...
Viziune
Nu se poate ca mielul cel pregătit de tăiere
să nu fie speriat
de scrâşnetul cuţitului pe piatră,
de pofta din ochii călăului
şi de neostoirea
firului de iarbă
care ştie...
Balada zicerii
De n-ar fi şi de n-ar fi
Noaptea-noapte, ziua-zi,
Poate că n-am mai iubi,
Nici n-am mai avea copii,
Clipele n-ar aţipi
Între pagini sângerii,
N-am pleca şi n-am veni,
Nici nu ne-am mai aminti
De-ntristări sau sindrofii
Sau de frunze arămii...
Noaptea-i-noapte, ziua-i-zi,
Ori că vrei,ori nu să ştii...
Triunghi
Vers plimbat prin univers,
Legănat, din minte şters
De o perfidă păstrugă
Care îngâna o rugă
Cam păgânâ,
Peste mână,
Peste lună
Sună,
sună
.
Nerostita rugăciune
Unde este un curcubeu se află şi o biserică...
Dacă nu o biserică, măcar o troiţă...
Nu ştiu dacă aţi observat până acum aceasta,
dar să fiţi atenţi de acum şi să vă spuneţi
în gând
„Ce minune că încă mai ştim
să ne încărcăm de roşu,
de orange,
galben,
verde,
albastru,
indigo
şi
violet
şi să ne îndumnezeim cu fiecare particulă
străluminată de soarele nostru cel
de toate zilele.
Şi ne dă nouă, Doamne,
leagăn şi semn,
mir şi îndemn
şi visul demn!”
Biserica, troiţa, curcubeul...
Leagănul, semnul şi îndemnul...
Fără bunica
De ce trec, bunico, ploile prin noi
Şi de ce nu mai sunt copil fără de minte
Care ştie să-şi facă-ascunziş din cuvinte
Şi statui din nisip tăvălit prin noroi?
De ce nu mai eşti să îmi spui despre toate
Şi durerile să le-aduni strâns în palmă,
Să răsari din fotoliul cel vechi aşa calmă,
Povestindu-mi de singurătate?
Cum de-ai plecat când doreai să rămâi
Nu doar flacără în candela-lună,
Ci femeia sfioasă şi bună
Ce-mi punea busuioc căpătâi?
Poate-ai vrut să mă ştii om de seamă
Şi ţi-ai zis să m-ajuţi chiar din cer
Iar eu nu ştiu ce pot să-ţi ofer
Ca răsplată din lanul cu teamă,
Numai gândul cel aspru de dor
Că-ai trecut prin lumea cea mare
Şi că ai pornit pe-o cărare
Până unde au îngerii spor
Şi-un poem de rostit-rugăciune
Într-o seară cu vânt în fereastră
Când nu ştim ce mai e viaţa noastră
Şi ce o cerească minune.
Fiindcă trec, bunico, ploi prin noi
Şi nu mai sunt copilul fără minte
Ce-şi făcea ascunziş din cuvinte
Şi statui din nisip şi noroi...
Număr impar
Cât să fie de-nnorat
Un coşmar pictat cu ger
Pe o uşă
De-un stingher
Obosit şi-
Înamorat?
Parcă-ar fi
Şi poate-poate,
Număr rătăcit pe coate
Prin războiul
Nefiresc
Şi absurd
Şi nelumesc
Dintru început de soartă,
Cale lungă,
Cale moartă...
Profesia de Dumnezeu
Oare Dumnezeu îşi pune dulci cireşe la urechi
Într-o zi în care cerul şi secundele par vechi
Şi zâmbeşte omenirii printr-o geană de mereu
Aşternând pe depărtare, cu sfială-un curcubeu?
Să tot fie, Doamne-Doamne cerc cu suflet de copil,
Iris înflorit prin taina unui astru şters tiptil
De pe bolta cea zorită în a oferi când noapte,
Când lumină încastrată într-un calendar de şoapte.
Răsfoieşte lin Prea-Bunul filă vie după filă,
Tot privind spre omenire, când cu grijă, când cu milă,
Mai se-ncruntă când vreunul cu venin în glas huleşte
Sau trimite câte-un înger, gerul fricii de-l topeşte.
Poate credeţi că e simplu să ştii şi bine şi rău,
Să împarţi mereu dreptatea, viaţă plămădind din hău,
Să te roage toţi de toate, fără noimă, sau plângând,
Ori cu vocea ridicată, ori doar murmurând în gând,
Sau mereu să te ia martor între vorbe de beţie
Orice insistent lunatic care bea pe datorie
Şi să tot fii pus ca gaj în absurde promisiuni,
Implorat să-ţi arăţi chipul şi să-nfăptuieşti minuni.
Ba eu cred, dragi oameni buni, că e infinit mai greu
Nu un om să fii pe lume, ci Slăvitul Dumnezeu!...
Datorii uitate
Să nu vă fie de mirare
când nu veţi mai auzi
de vulpi
sau de cerbi,
de buburuze
sau de pitpalaci...
Merele s-ar putea să dispară
şi fragii
şi mierea
cea căutată
de prunci în cămăşuţe de noapte
înflorate.
E posibil nici noi
să nu mai fim,
strigări tomnatice
printre macii arzând,
dacă vom tot uita
că mai avem şi datorii
faţă de Pământul care
ne ţine
în cârca sa,
nu numai drepturi
peste drepturi.
Călător
fără să ştii, fără să vrei,
fără să ai, fără să dai,
te-ncumeţi cu paşii tăi grei
peste urme uşoare de cai
călător printre tufe de spini
rătăceşti pe un drum neumblat
şi când ceri ajutor la străini
ţi se pare că scârţâie-un pat
nu mai ştii, nu mai poţi,
nu mai vrei, nu mai stai,
ca Iisus răstignit între hoţi
tu visezi la copite de cai
iar portiţa-i demult neumblată,
nu mai are cine-o deschide,
c-a murit chiar şi mâţa tărcată
lângă două morminte aride
tot mai umbli visând la noroc
şi te miri că-ntr-un loc nu mai stai,
până când, undeva, la soroc
mai auzi tropăitul de cai
ţi-l trimite tăicuţa-ntr-un vis
lângă lacrima maicii din poală
şi te vezi iar copil nedecis
dacă mergi sau de nu azi la şcoală
te-nţelegi, te urăşti,
te veghezi şi te iei
lunecat printre măşti,
doar un ceai vrei, de tei
şi să-nchei lungul drum către seară,
când o lampă se-aprinde pe masă,
să rosteşti cu o voce bizară:
Slavă Domnului, sunt iarăşi acasă!
numai caii nu îţi mai răspund,
le-a-ngheţat nechezatul în coamă
şi rămâi iar pe drumuri de când
n-ai cui spune nici tată, nici mamă.
fără să ştii, fără să vrei,
fără să ai, fără să dai,
te-ncumeţi cu paşii tăi grei
peste urme uşoare de cai
Trecere
Dacă tu crezi, iubito,
Că nu mă dor paşii întorşi
Dintr-o trecere prin sufletul meu
Lăsat cu uşile şi cu ferestrele
Vraişte,
Atunci nu mai avem
Ce discuta
Despre
Filosofia plecării
În stoluri a păsărilor
Toamnei
Spre tărâm
De dor,
Închis într-o sticlă
Şi trimis ca mesaj
Spre niciunde...
Poem geometric
mi-am propus să scriu ce-mi trece prin cap, chiar de este fără de noimă, dar important ar fi să înscriu o formă geometrică pe pagina ce era albă până să fi intrat eu aşa, cu anasâna peste intimitatea ei lunecoasă şi lividă. de voi putea, nu m-ar interesa fenomenul în sine, doar aşezarea în pagină
ar face să mă transform în soldatul
scund din cartea de geometrie a poeziei. şi nu o fac pe acela care îşi cerne zidirea în copac cu multe roade fermecate doar de dragul unui stat de filă firească înscrisă într-o carte simplă. mă întorc la o aprindere de izvor prin rădăcina pătrată în rădăcina cubică sau rubikă din zarea de cuminţenie şi de brun.
poate că o să supere criticii că am scris vorbe la întâmplare,dar acum îmi place pagina pe care am scris vioi acest poem geometric.
asta e !
O poveste
Stătea prinţesa în castelul ei
Tot aşteptând un cavaler călare
Care să vină într-o goană mare
Şi să o ducă-n lumea dragostei.
Dar el întotdeauna ocupat
Cu bătălii cu morile de vânt
A colindat oriunde pe pământ
Şi numai de prinţesă a uitat.
Când s-a gândit cândva, într-un târziu,
Că la castel, în turn ea îl aşteaptă,
Din scara calului s-a ridicat c-o treaptă
Şi a pornit voinicul coliliu.
Îi tot scrisese veşti din lumea mare
Cum e pe colo, cum e pe dincoace
Şi-n buzunar, făcute ghemotoace,
Păstra vreo cinci scrisori mirositoare.
Şi-a mai durat călătoria ani,
s-a gârbovit în şa , dar nu la minte,
el cavalerul bunelor cuvinte
de spus la statul florii în castani.
Avea păreri de rău că nu a fost
Devreme la castel ca să o ia
De-acolo pe prinţesă şi să stea
Oameni cu stare şi având un rost.
Şi când a fost s-ajungă la palat
Era un biet moşneag, el, cavalerul
Dar încă nu îl părăsise flerul
Şi de prinţesă când a întrebat
I-a spus ca într-o doară grădinarul
Că a oftat prinţesa mult şi bine
După un cavaler ce nu mai vine,
Dar cu scrisori îi alina amarul,
Doar că de ani a părăsit oraşul
În căutarea unor zări senine
Şi s-a căsătorit, te rog reţine,
De la scrisori prea multe cu poştaşul.
Icoană fără lacrimă
Nu mai poate Maica Sfântă nici să plângă din icoană
Când sunt vremuri mohorâte ca un curcubeu cu rană,
Ca ca un stânjenel ce ştie din ce parte vântul bate
După cum pe-un colţ de glie fac război frate cu frate.
Şi cum Precista să poată să-şi ascundă în maramă
O tristeţe nesfârşită cum are numai o mamă
Care vede cum copii nu mai ştiu cum să trăiască
Darul dat de Dumnezeu: viaţa lor cea pământească.
Tot aşteaptă muritorii semne sfinte să mai dea
Ca să creadă, să se-nchine şi să se roage la Ea
Fără să ştie durerea care zilnic o încearcă
De tot vede răutate şi minciună într-o barcă
Ce pluteşte pe oceanul încruntărilor profunde
Şi nu ştie de ce merge, până unde şi de unde
În derivă deodată cu întreaga omenire
Ce nu ştie sau nu poate să îşi mai vină în fire.
Şi nici lacrima nu vine ca să spele din păcate
Dacă tot uităm să fim luminoşi mai sus de toate,
Că sunt vremuri mohorâte, ca un curcubeu cu rană
Şi nu poate Maica Sfântă nici să plângă din icoane...
Vorbire
Veste – Vestire
Întru nedormire,
Întru povestire
Despre amăgire.
Zid de fire
În neştire,
Definire
De zidire.
Prelungire
De pornire
Spre safire
Cu orbire...
Povestea
Iar îmi e dor de o poveste nouă
Mai leganată de un glas duios
Şi înfăşată-n scutec mângâios
De curcubeul boabelor de rouă.
Să spui cuvinte, fluturi să se-audă,
Prin înţelesul greu de toamnă-amară,
Cioplind în busuiocul cel de ceară
Povestea şi nescrisă şi zăludă.
Cu piedica cea pusă şi răpusă
Se-ntoarce-un cal pierdut în bătălie
Ce de stăpân demult nimic nu ştie
Şi nici de tinereţea cea devreme dusă.
De l-ar încăleca vreun Făt-Frumos
Să plece către Zmeu în graba mare
S-ar dezgoli de iarbă vreo cărare
Şi s-ar desface codrul cel umbros.
Fie ce-o fi, dar daţi-mi o poveste,
În care să tot cred cât se mai poate,
Târându-mă ca un soldat pe coate
Şi pe genunchii cei tociţi de creste,
Că îmi e dor de o poveste nouă
Tot legănată de un glas duios
Şi înfăşată-n scutec mângâios
De curcubeul boabelor de rouă.
Alt anotimp
Nu mai vreau
Toamnă,
Nu mai vreau
Iarnă,
Nu mai vreau
Primăvară,
Nu mai vreau
Vară,
Vreau doar
Un singur
Anotimp
Netopit de
Ploaie,
Nesfârtecat
De vifor,
Fără răcoarea
Nesfârşitului
Şi fără
Îngăduinţa
Cerşită
Soarelui.
I-aş spune
Anotimpul
Curcubeului
Şi ţintuit
Ca o potcoavă
Aducătoare de noroc
l-aş adulmeca
în pridvorul
Sufletului.
